Când totul în jur se duce de râpă, cel mai neinspirat e să-ți spui că va fi bine. Iată o primă doză de șoc cu care Fabrice Midal, al cărui sport preferat rămâne să zdruncine idei primite de-a gata, ne arată nebănuitele posibilități pe care le avem ca ființe umane. Dar pe care adeseori nu le vedem, pentru simplul motiv că așa ne-am obișnuit. Inamic declarat al tocirii mintale și sufletești, proful de meditație „à la française” ne provoacă mai întâi la nivel uman: ne explică de ce frica și angoasa sunt firești, de ce o existență fără negativitate n-ar avea nici gust, nici haz, de ce slăbiciunile sunt bune, iar responsabilitatea personală și demnitatea sunt de apărat cu orice preț, ne dezvăluie în ce constă înțelepciunea homarului și ne spune povestea unui prinț care se credea curcan. Dar ne stârnește și intelectual: se ia de guler cu Epictet, ne trimite la Shakespeare, la Descartes, la Hannah Arendt și la Sartre, ne plimbă prin Parisul ocupat de germani și prin America precară din fotografiile lui Diane Arbus. Convins că locul unei existențe fericite e între ordine și haos și că-n viață, până la urmă, e ca-n bucătărie, Fabrice Midal scrie un nou eseu revigorant, de citit toată ziua. Paginile lui ne încurajează să ne lăsăm seduși de posibilitate și ne invită la o linguriță de filozofie, ca să ne fie mai bine cu noi și cu lumea.
